Conducerea / Contact / Echipa / Editura / Fil. Craiova USR     








Virtuţile războiului

        de Liviu Cangeopol

Oraşul se pregăteşte de război. Unii cetăţeni sunt alarmaţi de calitatea destinului care li se prezintă, dar nu poţi ignora măreţia aerului de strălucire înfricoşată, de sobrietate nesperat dobândită, după atâta dezmăţ, de extinderea unei situaţii care în alte zone le-ar prii, pentru că întotdeauna dislocarea de fonduri duce la primenirea ideilor îndrăzneţe, cel puţin în domeniul gospodăririi publice, zonele conduse de descurcăreţi. Sunt oameni care vor beneficia negreşit, căci nu pot pierde toţi deodată şi pentru lung timp, străzi, pieţe, chiar zone mai ample. Tăiatul copacilor din parcuri, pentru încălzitul locuinţelor, dar nu şi al boscheţilor, în spatele cărora să se ascundă trupe de apărare. Una din ciudăţenii: pe timp de război, copacii vor fi sacrificaţi mai repede decît tufişurile, aproape aberant. Comercianţii de vopsele şi material auxiliar vor înflori, căci locuinţele vor fi îndrumate spre o estetică specială, îmbinând camuflajul cu urâtul. Meseriaşii înţelepciunii se vor afla deja în pâinea albă a speculei. Blindarea vagoanelor de tramvai cu plăci de placaj mâzgălite de tineri înaintea recrutării. Desfacerea produselor de panificaţie, pe ştergare curate până una, alta. Dezvoltarea produselor de trafic negru în reţele clandestine infailibile. Vrei mâncare pentru copii, închizi ochii şi gura, cumperi şi dispari! Profitul pieţei de armament la negru, căci numai nebunii se simt în siguranţă pe un asemenea timp fără un pistol în casă, un sac de grenade şi muniţii în beci, măcar un arc de vânat maidanezi pentru masa de seară. Ţigările şi băutura vor fi din nou la mare preţ, chiar dacă numărul petrecerilor se va diminua. La fel carburanţii pentru autoturisme puse pe butuci sau tăiat lemne pentru frumoasele gospodării rămase în lucru. Transportul dintr-un loc în altul va fi îngreunat de condiţii, legi locale, preţuri prohibite. O activitate omenească ducându-te la exasperare şi reinventarea ricşei. Nici spionii nu se vor îngriji de regimul bibliotecilor şi al ramurii desfacerii de carte. Şcolile vor fi utile mai mult sub aspect militar. Restaurantele vor servi ofiţerilor şi briganzilor drept cartiere generale şi loc de duel. Puţine activităţi vor fi înţepenite, unele vor prospera, alte se vor reorganiza. Nici oamenii nu vor sta pe loc, căci vor trebui pregătiţi pentru lipsuri şi mai mari, încingând curele mai scurte, lovituri cu piciorul în lupta corp la corp, pungi pentru dificultatea respiraţiei, supravieţuirea spiritului de turmă în magazine aglomerate. Nu e chiar atât de groaznic. Nu până la inventarul primilor morţi, când mai putem întoarce ceasul înapoi. Nu după ce mama îţi va fi adusă pe braţe sau tata în roabă; copilul într-o pătură precară din care atârnă o mânuţă; iubita, părăsită lângă un trotuar cu picioarele strânse sub tocuri. Ca semn al apropierii de cer, cupola Mitropoliei va sta căscată ca o măsea lovită cu bâta; turla principală a Palatului Culturii, un braţ obraznic ridicat către aviaţia inamică; borta dizgraţioasă făcută în peretele gros al Casei Dosoftei, prin care beţivii vor trafica jumătăţi de vodcă. Istoria este siluită la muchia timpului, forfota pe străzi este încurajatoare. Înţelegi că se ajunge, deja, prea departe. Interesul scade, ultima trădare a unui oraş al distrugerii, în care orice monument a devenit o ţintă fără apărare, orice trecător, un cetăţean retras cuminte către locul de veci.

*

De câte ori ai tras o palmă, ai înjurat, ai avut o străfulgerare de ură, ai manifestat tendinţa de-a minţi, ai încercat să provoci un rău, cât de mic, te-ai căţărat pe umerii altuia, în marele contabilizator al lumii au fost introduse date pentru viitoarea conflagraţie. Nu va fi mâine, nu va fi poimâine, dar ea va veni ca un limax uriaş pufăind fin şi urnindu-se din greu, alimentată din micile noastre fărădelegi, adunate cu meditativă răbdare, îndopând monstrul cu grăsimea noastră cea de toate zilele şi potecile întunecimii dintotdeauna, bătăi şi violuri, distrugeri de obiecte, risipă de mâncare, nepăsare la suferinţa altuia, certuri răcnite, frustrări şi pizme, tâlhăriri şi spargeri, crime, înjunghieri, lovituri de baston, picioare repezite în falcă şi pumni în obraz, topoare zvârlite în şale – pocitania războiului se dezvoltă ca un copil sănătos sub îngrijirea părinţilor.

*

Din toată desfăşurarea, dincolo de carnea morţii, trebuie să aveţi în vedere neapărat desprinderea de mădulare. Veţi călca pe o mină chinezească, zbîrr! – un picior pe tarabă; veţi apuca un pachet de ciocolată bielorus, bum! – trei degete vor încerca să ajungă cioara de pe gard; veţi feri capul de aplecarea unei crengi autohtone, târâm, târâm, poc! – căpăţâna se va rostogoli lângă gard; veţi încerca o eschivă de fineţe din calea tancului duşman de provenienţă incertă, pâr, pâr, pâr! – maţele se vor etala ca-n galantar. Veţi constitui materia primă pentru un Crăciun anatomic de tot coloritul: rotule vineţii de umăr, carcase întunecate de genunchi, antebraţe descărnate, tigve şi cutii toracice mov, găvane roşii cu lumânări stinse în ele. Omul nou, dezmembrat la kilogram. Analiza spectrală va salva societăţile de la plictiseala viermuielii. Iar molimele n-au fost nici ele uitate... Nu va fi casă rămasă în cuie care să nu poarte triumful de pe urmă al războiului! Pentru fiecare.

*

Am mai trecut prin asemenea situaţii, vor spune bătrânii uitaţi în sălile de bibliotecă. Nu e nimic de făcut. Iar dacă e, nu ne pasă. Limbile tăiate nu ne vor ajuta în exprimare. Lucrurile vor evolua până la starea de lehamite, oamenii vor cădea de pe scări, terenurile vor aluneca de la suflul exploziilor. Singura calitate a stării de război este că ţi se va aduce la cunoştinţă, într-un fel sau altul, absolut tot ce ai de făcut. Sapă aici, prinde în nituri acest geam, dă naveta ceea de colo, camarade, scoală-te că trebuie să te-ngropăm, vezi că mănânci prea mult, ţi-ai înghiţit un deget, ucide pisica pentru ciorbă, urcă în turlă cu puşca de veghe şi fii atent la comenzi! Căpătăm deprinderea ascultării, ţinem cont de necesităţi, ne găsim locul în structură. Pe undeva, viaţa prezintă avantaje faţă de ce aveam! Parcă şi timpul e mai generos cu noi. Se dezvoltă germenii unei lumi mai bune. Dacă vom supravieţui, ne vom mândri cu noile rezultate! Vom râde cât de proşti eram şi nutream frici fără temei. Războiul nu este chiar atât de rău – uneori, pacea îşi dă în petic. Iar oamenii nu vor pieri complet. Nu pentru că nu vor încerca. Poate vom deveni ceva mai cruzi decât am fost, forţaţi de conjuncturi şi eliberaţi de dispoziţii, dar nu este acesta modul prin care natura îşi netezeşte asperităţile şi evoluţia îşi asigură partea? Cunoaşteţi o metodă mai eficientă? De sub moviliţele voastre de pământ ce naiba să mai ştiţi? Tot ce trebuie să facem e să ne mulţumim cu mai puţin decât am avut. Altfel zis, cu mai puţin decât nimicul! Nici nu avem de ales între multe: dacă nu va fi bine, ceea ce e improbabil, va fi rău, cu siguranţă. Şi tot aici am ajuns. Implacabil, impecabil. Admiraţi peisajul, căci, aşa precar cum pare, este ultimul, cu atomica pe stânga. Dintotdeauna am ştiut că stânga va pune capacul.

(fragment din Lacrimi de înger, în curs de apariţie la Editura Junimea)

© 2007 Revista Ramuri